Gravurile lui Rembrandt

Această lucrare realizată în jurul anului 1640 de către artistul francez Abraham Bosse descrie procesul de tipărire al gravurii. Personajul din planul secund întinde cerneala pe placa de metal gravată cu modelul ce urmează a fi tipărit. Bărbatul de lângă el şterge excesul de cerneală de pe placă, în timp ce un alt bărbat, aflat în dreapta, acţionează mânerele unei prese; în presă este introdusă placa de metal şi o coală umedă de hârtie, pe care se imprimă modelul de pe placă. În fundal se văd înşiruite la uscat colile de hârtie proaspăt scoase din presă. E posibil ca Rembrandt să fi urmat acelaşi procedeu, lucrând cu o presă similară, însă realizând totul de unul singur, fără ajutoare.


Mulţi vor fi surprinşi să afle că gravurile - şi nu picturile! - l-au făcut celebru pe Rembrandt în timpul vieţii sale. Când, în 1660, pictorul italian Guercino declara, referitor la Rembrandt, îl consider un mare virtous, acesta se referea la gravurile artistului, şi nu la picturile sale. Admiraţia contemporanilor lui Rembrandt pentru gravurile acestuia e de la sine înţeleasă, deoarece el a reuşit, în mai puţin de 40 de ani, să ducă gravura către cele mai înalte niveluri de expresie. Deşi ulterior mulţi vor încerca să experimenteze tehnica gravurii folosind materiale neconvenţionale, nici unul nu va atinge măiestria obţinută de Rembrandt prin simpla folosire a unei dăltiţe şi a unei plăci de cupru. Pentru contemporanii lui Rembrandt, gravurile însemnau ceea ce astăzi sunt buletinele de ştiri pentru noi. Acestea aveau atât o funcţie estetică - de operă de artă, cât şi de a satisface curiozitatea privitorului, înfăţişând uneori oameni şi locuri îndepărtate; alături de textele tipărite, erau, cu alte cuvinte, principalul mijloc de comunicare. Chiar tipografii şi artiştii în persoană realizează şi pun în circulaţie un număr însemnat de gravuri, sub formă de afişe, de ilustraţii de carte, sau de reproduceri ale unor capodopere, inaccesibile altfel publicului larg.

Astfel, reputaţia lui Rembrandt se va clădi pe activitatea sa de gravor, mai degrabă decât pe cea de pictor. Prin măiestria de care a dat dovadă Rembrandt adaptează perfect gravura artei sale; realizează teme biblice, scene de gen, peisaje, portrete, nuduri. Stăpânind la fel de bine instrumentele cât şi tehnica, el apelează la dăltiţă, combinând-o cu cele mai fine ace, pentru a obţine efecte picturale mai bogate. Gravurile realizate de Rembrandt se remarcă prin spontanietatea cu care acesta este capabil să redea până şi cele mai mici detalii. Rembrandt rămâne inedit, atât în pictură, cât şi în gravură. Pe parcursul secolului al XVII-lea, cunoscătorii operei sale vor pune preţ mai degrabă pe gravurile artistului decât pe lucrările sale în ulei; tocmai de aceea primele vor avea numeroşi cumpărători. În anul morţii sale, 1669, când Rembrandt ajunge să trăiască în uitare, un nobil sicilian îi va cumpăra 189 de gravuri.

Înainte de Rembrandt, tehnica gravurii era folosită mai degrabă pentru tipar, nicidecum în scop artistic; se lucra pe plăci de metal, de obicei din cupru, pe care gravorul schiţa desenul cu o dăltiţă. Metalul în exces era îndepărtat cu grijă înainte ca placa să fie vopsită cu cerneală şi dată spre imprimare. Gravura rezultată avea linii regulate, îngrijite.

B 008 - Autoportret cu părul zburlit, c.1631


Pentru gravura în tehnica „pointe-sèche” (vârf uscat sau punct rece), placa este acoperită cu un strat protector de răşină. Artistul zgârie pe suprafaţa acestui strat modelul ce urmează a fi gravat, folosind un ac sau o dăltiţă, scufundând apoi placa într-o baie de acid, care „arde” metalul acolo unde răşina a fost zgâriată. Astfel, datorită acţiunii acidului, se obţin linii iregulate, vibrante. Diferitele tehnici de gravură întâlnite în opera lui Rembrandt vor constitui pentru el o adevărată provocare. Placa de cupru poate fi corectată cu uşurinţă. Liniile pot fi şterse prin ciocănire şi lustruire, iar altele noi pot fi adăugate oricând, prin simpla acoperire a plăcii cu un nou strat de răşină, pe care e zgâriat noul model. Lui Rembrandt îi va lua uneori câţiva ani până să considere o gravură terminată, vânzând astfel variante ale aceleiaşi gravuri, în stadii diferite de prelucrare. Houbraken va nota, cu un oarecare aer zeflemitor la adresa colecţionarilor că nu te puteai numi un adevărat colecţionar dacă nu deţineai un exemplar al unei Iunone fără coroană, şi unul cu coroană, al unui Iosif cu capul haşurat sau nu. Într-adevăr, toţi îşi doreau să deţină Femeia şezând lângă cuptor (ilustraţia de mai jos), atît cu cât şi fără cheia de la sobă.

B 197 - Femeie şezând lângă cuptor, 1658


În tehnica gravurii, imaginea redată pe placă va fi în oglindă, cea mai mare parte a gravorilor luând în calcul acest aspect prin inversarea desenului. Rembrandt însă, nu pare să fi acordat nicio importanţă acestui aspect, el concentrându-se nu atât pe acurateţea imaginii, cât pe calitatea lucrării. O seamă de autoportrete îl reprezintă lucrând cu mâna stângă, în realitate el fiind dreptaci, iar unele semnături de ale sale sunt scrise invers (în realitate, pe placă el le-a scris ca şi cum ar fi semnat o pictură).

Rembrandt a fost un gravor atât de priceput încât cercetătorii credeau că a descopit un procedeu nou în gravură. Houbraken scrie următoarele: avea o metodă prin care trata şi îşi finisa plăcile în mai multe etape, o metodă pe care nu a dezvăluit-o elevilor săi... prin urmare invenţia a fost îngropată odată cu inventatorul ei. Într-adevăr, tehnica gravurii ascundea multe secrete, de la ingredientele folosite pentru a realiza stratul protector al plăcii de cupru, până la nivelul de acididate al soluţiei folosite pentru a „arde” placa de cupru (nu de puţine ori gravorii aveau probleme de sănătate - fizice sau mentale - din cauza inhalării vaporilor eliberaţi de baia de acid, ceea ce va contribui la aura de mister acordată gravurii şi tehnicii acesteia). Dar Rembrandt nu a avut alt secret în afara geniului său, fiind cel mai mare gravor din istoria artei, egalat numai de către van Dyck în anumite portrete gravate, sau de către Whistler şi Degas, în rarele lor experimentări în domeniu.

Cea mai timpurie gravură a lui Rembrandt datează din 1626, pe când avea doar 20 de ani, iar puţinele exemple care au rămas din acea perioadă (spre exemplu Odihnă în drumul spre Egipt, cca. 1626) ne dezvăluie un Rembrandt stângaci, începător în tehnica gravurii. Nici nu intenţiona ca lucrarea finală să semene cu o gravură, folosind o tuşă liberă, ca o mâzgălitură. Stratul protector al plăcii era de o consistenţă moale, permiţându-i să realizeze cu acul mişcări de o fluiditate asemănătoare cu cea a cărbunelui sau a creionului pe hârtie. Tocmai de aceea, Odihnă în drumul spre Egipt pare a fi mai degrabă o lucrare neterminată, de o execuţie neglijentă. Totuşi, lucrarea nu face altceva decât să pună în evidenţă incredibila evoluţie a artistului în ceea ce priveşte tehnica gravurii. Ca în majoritatea lucrărilor sale, Rembrandt îşi va trata personajele cu căldură, gândind şi reprezentând Sfânta Familie nu în modul tradiţional abordat de Biserică, ci ca pe o familie de sine stătătoare: Maria hrănindu-l pe Isus, în timp ce Iosif, în planul secund, îi ţine vasul cu mâncare.

B 059 - Odihnă în timpul fugii în Egipt, cca. 1626


Această tentaţie a lui Rembrandt de a scoate în evidenţă latura umană a personajelor sale poate fi observată şi într-un grup mic de gravuri reprezentând cerşetori şi proscrişi ai societăţii, realizate în jurul anilor 1628-29. În aceste lucrări se observă influenţa operei gravorului francez Jacques Callot, contemporan cu Rembrandt. Callot, martor al ororilor cauzate de Războiul de 30 de ani, va realiza o serie de lucrări reprezentând necăjiţi mutilaţi - gravurile sale cunosc o largă răspândire, Rembrandt fiind, fără îndoială, familiar cu ele. Dar, oricât de mare ar fi fost impactul gravurilor lui Callot asupra privitorilor, acesta le imprimă un anumit caracter satiric, întrebând retoric, „nu-i aşa că sunt interesante?” Cerşetorii lui Rembrandt nu sunt nici aroganţi, nici intersanţi, ci doar suferinzi, trezind mai degrabă un sentiment de furie, de răzvrătire, la adresa nenorocirii abătute asupra omului, fapt care oglindeşte trăirile interioare ale artistului.

B 142 - Micul polonez, 1631


La doar doi-trei ani de la primele sale încercări, Rembrandt stăpâneşte deplin tehnica gravurii. Portretul mamei sale, realizat în 1628, este dovada abilităţii artistului de a citi caracterul persoanei care îi pozează. Rembrandt are doar 22 de ani când realizează această gravură, caracterizată de linii extrem de fine, care reuşesc să surprindă jocul luminii, al umbrei şi al aerului, tânărul artist dând dovadă de un talent ce va întrece pe cel a lui Callot sau al oricărui alt gravor olandez. Într-un alt portret al mamei sale, realizat în 1631, putem observa evoluţia tehnicii lui Rembrandt, artistul trasând linii neregulate şi tuşe fine pentru a reda efectul de clar-obscur. În lucrările realizate în perioada şederii sale la Leyda observăm trăsături precum delicateţea alăturate atitudinilor îndrăzneţe, chiar mojice. În pictura de ulei din această perioadă, putem observa acest contrast comparând precizia şi atenţia acordată lucrării Tobias şi Ana cu Autoportretul din 1629, brăzdat cu mânerul pensulei. În gravura sa, stilul specific apare şi într-un alt Autoportret, din acelaşi an, în care Rembrandt foloseşte un instrument tocit, neascuţit, pentru a ajunge la stratul de dedesubtul culorii, din mişcări puternice, precum cele spontane din desenele în creion. Cele două tendinţe - de rafinament/putere, fineţe/duritate - preponderente în opera lui Rembrandt, nu se exclud, ci devin complementare la acest tânăr artist capabil să evolueze şi să realizeze în câţiva ani ceea ce alţi artişti nu au reuşit o viaţă întreagă.

B 354 - Portretul mamei artistului, cca. 1628


În cursul vieţii sale Rembrandt realizează sute de lucrări după cele aproximativ 350 de plăci de gravură. Nici una dintre gravuri nu depăşeşte 53 x 45 cm, majoritatea fiind de mărimea unei cărţi poştale, sau chiar mai mici. Micul polonez are doar 75 x 21 mm. Nu se ştie cu exactitate cât a câştigat Rembrandt de pe urma vânzării gravurilor sale, deşi se pare că Gravura de 100 de guldeni şi-a primit numele după suma pe care un colecţionar a fost dispus să o plătească pentru un exemplar. Astăzi, o gravură realizată de Rembrandt poate ajunge şi la suma de 84.000 de dolari, şi chiar mai mult.

B 074 - Gravura de o suta de guldeni, 1647-1749


Tehnica gravurii lui Rembrandt

Tehnica de gravare cu acizi a fost dezvoltată în Evul Mediu de către armurierii arabi şi era folosită la realizarea decoraţiilor de pe arme. O deosebită expansiune cunoaşte gravura în sec. al XV-lea în sudul Germaniei, către sfârşitul acestui secol fiind realizate aici primele imprimări pe hârtie. În primele decenii ale sec. al XVII-lea, artişti olandezi precum Esaias van de Velde, Jan van de Velde II şi Willem Buytewech, au experimentat această tehnică. În lucrările lor reprezentând peisaje au căutat să redea tonuri mai expresive şi să surprindă efectele atmosferice, „prin ruperea” liniilor continue de contur în mişcări scurte şi întrerupte. Rembrandt a fost extrem de interesat de evoluţia tehnică a gravurii, lucrările sale atingând apogeul artei gravurii; în mâinile sale gravura a devenit o modalitate de expresie care îl va preocupa pe tot parcursul vieţii. Rezutatul acestei preocupări îl constitue o operă de circa 290 de gravuri; folosirea măiestrită a gravurii în adâncime şi profunzimea tentelor negre din gravurile lui Rembrandt l-au făcut faimos încă din epoca sa, lucrările sale aflându-se în numeroase colecţii de gravură încă de atunci.

Gravurile sunt imprimări pe hârtie, de regulă, a unor desene realizate de artist pe un mediu, prin desenare, pictare sau tăiere. Mediul poate fi o placă de lemn, o placă de metal sau un ecran de mătase. În cazul gravurii, mediul este o placă subţire de cupru; aceasta este acoperită cu un vernis de gravură compus din răşină şi ceară, în care desenul este realizat cu un ac de gravură, placa de cupru fiind expusă acolo unde acul îndepărtează vernisul.

Rembrandt a folosit un vernis de gravură destul de moale, realizat după propria sa reţetă, lucru care i-a permis să realizeze un desen liber şi expresiv. Astfel, gravurile sale se apropie ca efect de desenele în creion sau în peniţă, ca în cazul gravurii Bărbaţi la scăldat. Rembrandt a realizat desenul direct pe placă, aproape în mod constant; pentru a se ghida, realiza tiraje preliminare pe hârtie.

B 195 - Bărbaţi la scăldat, 1651


Apoi placa este introdusă într-o baie de acid. Părţile expuse - care nu mai sunt protejate de vernisul de gravură - sunt atacate de acidul care produce caneluri pe suprafaţa plăcii de cupru. Cu cât placa este lăsată mai mult timp în baia de acid, cu atât mai adânci devin aceste caneluri. Dacă anumite linii trebuie să fie mai adânci decât altele, placa este scoasă din baie; liniile care au fost “muşcate” destul de adânc sunt acoperite cu un lac rezistent la acizi, iar placa este introdusă din nou în baie. Rembrandt folosea o soluţie diluată de acid clorhidric care lucra încet şi nu făcea liniile subţiri prea aspre.

Placa scoasă din baia de acid se curăţă şi se unge cu o rolă de cerneală; apoi placa este ştearsă astfel încât cerneala rămâne doar în canelurile produse de acid. Peste placă se aşează o foaie de hârtie umedă, placa şi hârtia fiind trecute prin presa de gravură. Hârtia absoarbe cerneala din caneluri, producându-se o imagine în oglindă a desenului de pe placă. Linile care au fost “muşcate” cel mai adânc şi conţin cea mai mare cantitate de cerneală vor ieşi cele mai întunecate la imprimare.

Acest proces este cel mai adecvat pentru gravură. Gradaţiile liniilor se obţin doar prin gravarea plăcii în repetate rânduri. Totuşi, există şi alte modalităţi de redare a densităţii liniilor. Cea mai frecventă este tehnica pointe-sèche (vârful uscat/punctul rece) şi tehnica în dăltiţă direct pe placă. Vârful uscat este un ac de gravură care are vârful destul de ascuţit şi puternic pentru a sculpta caneluri în placă. Un alt instrument des utilizat în gravură este dăltiţa, cu o tăietură ascuţită şi dreaptă.

Primele plăci ale lui Rembrandt au fost realizate în dăltiţă, artistul folosind tehnica pointe-sèche doar pentru mici adăugări şi corecturi. După 1640, Rembrandt a devenit tot mai interesat de efectul pictural a liniei catifelate produsă de gravura cu acul, pe care începe să îl utilizeze mai des, uneori în combinaţie cu dăltiţa. Unele gravuri sunt excutate exclusiv în tehnica pointe-sèche, fiind desenate direct pe cupru. În cazul în care artistul este nemulţumit de rezultatul obţinut, el poate adăuga linii, poate adânci liniile deja trasate, sau le poate nivela prin răzuirea cu o racletă. Fiecare modificare sau completare la placa de cupru este numită stadiu de imprimare.

Aproape toate gravurile lui Rembrandt cunosc mai multe stadii de imprimare, uneori chiar 10 sau mai multe. Adesea, schimbările sunt mici, plăcile având corecturi minore, alteori sunt atât de radicale încât rezultatul este o compoziţie nouă. După o placă de gravură pot fi trase un număr limitat de exemplare, maximum 100, sau 15 - în cazul tehnicii pointe-sèche; de asemenea, calitatea imprimărilor poate varia în mod considerabil în funcţie de starea de uzură a plăcii.

B 078 - Cele trei cruci, 1653


Artistul poate crea o variaţie deliberată a gravurii, prin controlul cantităţii de cerneală pe care o aplică pe placă şi care rămâne în caneluri. În gravura Cele trei cruci, Rembrandt obţine un efect întunecat, încerneluind puternic placa de cupru şi creând astfel tonuri de suprafaţă. Rembrandt a folosit tonurile de suprafaţă pentru a accentua umbrele, ca în gravura Femeie cu săgeată, şi uneori pentru a produce efectul atmosferic în peisajele gravate.

B 202 - Nud de femeie cu săgeată, 1661


Culoarea şi textura unei gravuri poate varia şi în funcţie de tipul de hârtie (europeană, japoneză, chinezească, sau de pergamente din piei de animale). Aceeaşi placă imprimată pe diferite tipuri de hârtie duce la rezultate absolut diferite.

Prin anii 1650, Rembrandt produce variante ale aceleiaşi gravuri prin folosirea diferitelor tipuri de hârtie; hârtia japoneză era importată din Japonia, având o culoare caldă, gălbuie, care s-a dovedit deosebită pentru imprimarea peisajelor italiene, cum este lucrarea “Sfântul Ieronim citind într-un peisaj italian”. Prin textura sa netedă, hârtia japoneză se dovedeşte extrem de eficientă mai ales în cazul tehnicii pointe-sèche, multe din gravurile lui Rembrandt find realizate pe acest gen de hârtie.

B 104 - Sfântul Ieronim citind într-un peisaj italian


Rembrandt a folosit şi imprimarea inversată, realizată prin aplicarea unei foi de hârtie pe coala umedă proaspăt scoasă din presă şi trecerea acestora prin presă. Imprimarea corespunde exact cu desenul plăcii originale, această metodă dovedindu-se utilă pentru artist când dorea să facă uşoare modificări la placă. O astfel de imprimare a Celor trei cruci se găseşte la RembrandtHuis.

După plăcile de cupru realizate de Rembrandt au fost făcute gravuri la sfârşitul sec. al XVII-lea şi chiar la începutul sec. al XVIII-lea, gradul de uzură al acestora fiind remediat prin restaurări ale celor care le-au folosit ulterior.

Relativ puţine plăci ale lui Rembrandt au supravieţuit. Mai există 79 din plăcile originale realizate de Rembrandt, plăci de metal, subţiri, cea mai subţire măsurând 6,53 mm; majoritatea sunt uzate sau parţial distruse din cauza tirajelor ulterioare. Un lot de 78 de plăci au fost deţinute în sec. al XVII de gravorul francez Pierre-François Basan (1723-1797), în 1938 acestea intrând în posesia lui Robert Lee Humber de Greenville, din Carolina de Nord, SUA, un avocat aflat la pensie care le cumpără la Paris. Timp de 20 de ani acestea nu au fost expuse, abia în 1956 colecţionarul fiind de acord ca lucrările să fie expuse la Muzeul de Artă din Carolina de Nord. După moartea sa, această colecţie a fost vândută pe piaţa de artă din Londra (primăvara anului 1993), patru dintre acestea fiind cumpărate de RembrandtHuis (Casa Rembrandt) din Amsterdam (printre care B 365).

B365 - Studiu cu Saskia şi alte cinci chipuri, 1636


Sursa: Ed de Heer, Techniques of Etching in Nel Segno de Rembrandt, Veneţia 1999, editat de G Veneiuseppe Bergamini şi Bert W. Meijer, pp. 46-51.